De ce să mint că nu am plâns? Oho cât încă!

Jurnal de turturică*

Toți care pleacă au scopuri diferite. Casă la Stăuceni, de pildă, facultatea copiilor, dinții părinților ș.a.

Mie îmi place să fac cunoștință cu noua generație de imigranți, având și eu acest statut de câteva luni. Scopul noii generații este să descopere, să se aventureze pe noi meleaguri, să trăiască; să nu fugă. Întâlnesc tot mai mulți imigranți care nu au case de construit, datorii de întors, nunți de făcut și doar se bucură de noua țară adoptivă. O descoperă, se îndrăgostesc de ea.

Mai bun

Această nouă generație este atât de firească încât mulți nu îi dau crezare. Încă. Azi, în 2017 emigrează fiii și fiicele celor care în ’90 s-au dus pentru supraviețuire. Părinții lor plecau pentru un prezent mai bun, copiii și nepoții lor vin azi pentru un viitor mai bun.

Cezar. Patrick. Ion. Partea a II-a

Știam unde mă duc și totuși habar nu aveam ce mă așteaptă. La început, era un sentiment puternic de vinovăție că am plecat. Mă simțeam trădătoare. Oare doar eu? Apoi citeam știrile de acasă, îmi mai povestea mama ce fac vecinii și m-am liniștit. Am înțeles că am plecat tocmai că iubesc țara mea mult prea mult și decât să o înjur zilnic, mai bine să-mi fie dor de ea.

Bucătar din mine ca din Moroșanu balerină. Dar cum altfel puteam să mă călesc mai bine?

17311347_10212015017561573_1176137151633639361_o

Citește și: Din Irlanda, Ilona Vatamaniuc: „Aș vrea să funcționeze legile în Moldova așa cum funcționează aici”/2

Mă concentram să nu greșesc vreun ingredient pentru salata cu creveți când am simțit prima picătură. La spatele meu se prăjeau gujonii, aripioarele de pui așteptau amestecate cu sosul „hot & spicy”, cartofii fri trebuiau scoși din ulei, alte 3 comenzi așteptau pe foaie, restaurantul plin. Puteam deja să adaug în CV câteva weekend-uri muncite la Ravello’s, dar așa aglomerație încă nu văzusem: luna decembrie, ajun de sărbători, turiști flămânzi. Picătura de transpirație s-a uscat pe tâmpla-mi.

La restaurant am muncit vreo 4 luni. Ajungeam rar, doar atunci când aveam cu cine să-l las pe Bogdan. Însă chiar și cele câteva weekend-uri au fost o experiență foarte utilă de „reprofilare”. Eu nu doar „gujoni” și „hot&spicy wings” am gătit, ci am mai luat și lecții de perseverență, provocări, voință, luptă. Eu încă învăț să pot mai mult, să știu ce vreau și să vreau mai mult.

(Nu în zadar îi pomenesc pe Cezar, Patrick și Ion, inspirată fiind de Ravello’s – restaurantul italian, localizat în Irlanda și cu proprietari din Moldova.)

Turturică, turturea,/ N-ai văzut pe mama mea?

Curând sunt 6 luni de când am pășit în Irlanda. Din toate 6, am plâns una. Am bocit chiar. Și a fost suficient cât să-mi fac un duș rece cu propriile lacrimi. Rupe tare dorul, de ce să mă amăgesc? Dar și mai mare e satisfacția de aventură, descoperire, uimire zilnică. Știam unde mă pornesc și nici n-aveam habar că atât de bine urma să fiu primită.

Irlanda, îți mulțumesc. Moldova, te iubesc.

Voi, cei porniți în aventuri asemănătoare, cât timp ați plâns?

cropped-img_60423.jpg

*Turturică – pasăre migratoare; asemănătoare cu porumbelul, puțin mai mică. În sezonul cald este întâlnită în Moldova, România, Irlanda, etc. Cunoscută și drept simbol al fidelității în amor.

Citește și: Ce se întâmplă când „Vocile Curajului” ajung și-n Irlanda?

3 thoughts on “De ce să mint că nu am plâns? Oho cât încă!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s